„În căutarea manierismului pierdut” – tablouri de Cătălin Bălescu, prezente pe simezele de la MNAC

Cristian-Robert Velescu

Iată un titlu proustian, menit a deschide considerațiile-mi privitoare la creația recentă a pictorului Cătălin Bălescu, cel care de ani buni și-a așezat viziunea și opera – aș spune că în spirit postmodern – sub semnul manierismului istoric. Am urmărit cu vădit interes demersul său creator, prin care caută și izbutește să își găsească o ancoră spirituală în sedimentele culturale ale unei epoci marcate de transformări decisive, epocă așezată la înseși izvoarele modernității europene. Am în vedere epoca manieristă. Ultima manifestare consistentă la care mi-a fost dat să fiu martor a constituit-o expoziția pe care artistul a deschis-o în 2018, la Craiova, în sălile Muzeului de Artă. Am socotit atunci că ambianța fin de siècle – mijlocită de arhitectura Palatului Mihail – se vădea a fi rama ideală, menită a încadra la început un anume tablou al lui Bălescu, și în cele din urmă și pe celelalte, toate câte artistul a hotărât să le prezinte publicului craiovean. Cel dintâi înfățișa – după cum înfățișează încă și astăzi – o oglindă ce nu reflectă evenimente recognoscibile ale „realului figurativ”, ci – poate – un fragment decupat pe calea oglindirii din chiar întunericul cosmic, acela căruia îi zicem și veșnic. Iată un exercițiu pictural menit să încânte, dar să și inducă ceva din spiritul manierismului istoric. Încredințându-mă studiilor savante, dar și experienței de privitor pasionat, realizez că stilul apărut fără de veste în chiar inima Renașterii depline sondează și explorează – între atâtea altele – realitatea în care ne e dat să recunoaștem însuși izvorul neliniștii. Oglinda prezentă pe simezele Palatului Mihail era, în închipuirea mea, mesageră a unei alte oglinzi, mai aureolată de celebritate, aceea circular-convexă ce-l înfățișează pe Parmigianino tânăr. Așadar, un autoportret. Văzut relativ de aproape, cu mâna stângă întinsă, artistul manierist își propune, parcă, să străbată spațiul circular al tabloului, spre a ajunge dintr un sigur elan în acela real, propriu privitorului. Iată așadar, la Craiova, o oglindă ce trezea în chip proustian amintirea unei altei oglinzi, aninată în ceea ce aș numi „negura manierismului”. În felul acesta, poate fără a realiza faptul în mod deplin, Cătălin Bălescu își lua drept aliat de nădejde chiar timpul. Un timp compulsat, relativizat, în măsură a „surpa” distanța dintre epoci și stiluri. Gravitând în preajma misterioasei oglinzi, cea văduvită de o informație figurativă concretă, celelalte tablouri propuse atenției publicului craiovean ilustrau efortul de explorator al pictorului, cel pornit să străbată făgașele manierismului istoric, și, odată poposit în inima acestuia, să extragă de acolo – dacă e posibil – întreaga-i substanță spirituală, spre a o potrivi apoi – aidoma unei ofrande – în unghiul de vedere al privitorului contemporan. Astfel, manierismul istoric dobândea o nouă și indicibilă perenitate, de vreme ce artistul Cătălin Bălescu îi conferea în mod automat un viitor.
Mă voi referi în continuare la expoziția ce urmează a fi deschisă la MNAC. Îmi propun să procedez ca și cum evenimentul ar fi deja un fapt împlinit. Îmi voi îngădui luxul unei atare abordări deoarece artistul mi-a făcut cinstea de a-mi împărtăși fragmente ale proiectului său. Știu, bunăoară, că manierismul urmează a fi prezent pe simeze, în chip material, prin unul sau mai multe tablouri de epocă. Iată promisiunea unei cunoașteri ce ia forma îmbrățișării holistice, în măsură a aduce în actualitate o observație a lui William Faulkner rătăcită prin romanele sale. Undeva, scriitorul afirmă că, în momentul în care simpla atingere a epidermei se produce, fie și printr-o banală – în aparență – strângere de mână, actul unei cunoașteri îndeaproape înrudite celei erotice s-a și înfăptuit. Iată că picturile lui Cătălin Bălescu se învecinează fizic cu acelea proprii epocii manieriste, într-o îmbrățișare căreia nimic nu îi poate rezista, după cum nimic nu îi poate fi reproșat. Aceasta este, în opinia mea, o adevărată alchimie a epocilor.
Unul dintre tablourile ce poartă patina istoriei îl înfățișează pe Cupidon strunindu-și arcul. Dacă vizitatorului de la MNAC i-ar fi dată însușirea ubicuității, dacă – potrivit expresiei poetului – „trupul n-ar fi carne grea, ci gând”, atunci lesne i-ar fi dat să fie și aici și acolo, la Palatul Parlamentului, dar și la Museo di Capodimonte din Napoli, și cu siguranță că i ar fi dat să întâlnească nu un singur, ci doi Cupidoni, surprinși în ipostaze oarecum asemănătoare, dar totuși distincte. Cel din Napoli e văzut în plină activitate, cioplindu-și singur arcul. Este o operă a aceluiași Francesco Mazzola, zis Parmigianino, deja evocat în cuprinsul prezentelor considerații, artist emblematic pentru epoca manieristă, în măsură a-l fascina pe Cătălin Bălescu și pe noi toți deopotrivă. La doar trei ani de la moartea lui Rafael – eveniment pe care cercetătorii îl identifică unei „borne” menite a semnala nașterea manierismului –, înainte de a porni spre Roma, Parmigianino a imaginat la Castelul Fontanellato, situat nu departe de Parma, o pergolă cupolă realizată în trompe-l’œil. Sprijinită pe false lunete pictate, aceasta împodobește tavanul acelei „camerino” consacrate Paolei Gonzaga, soția comanditarului. Înlănțuirea lunetelor ce sprijină pergola îi oferă spațiu de evoluție lui Acteon, cel care, surprinzând-o pe Diana la baie și îndrăgostindu se, e transformat în cerb și – prin voința zeiței – sfâșiat de propriii câini. Să fie oare o simplă întâmplare că marii artiști manieriști, luându-l drept exemplu pe Michelangelo, cel care pictează „Neamurile lui Hristos” în lunetele Sixtinei, își caută și ei – aș spune înadins – asemenea spații modeste, cvasi-întunecate, spre a-și așterne acolo povestea rostită prin mijlocirea penelului? Bunăoară Pontormo, cel care înfățișează în celebra lunetă de la Poggio a Caiano istoria lui Vertumnus și a Pomonei, ori Parmigianino, la Castelul Fontanellato. Acestuia din urmă, nefiindu-i dat să descopere în arhitectura castelului o lunetă reală, imaginează singur – aș zice în spirit manierist – un întreg șir de lunete, firește, toate pictate, menite a adăposti istoria Dianei și a lui Acteon. Tot așa, consider că nu este o simplă întâmplare că ambii artiști manieriști s-au raportat la Metamorfozele lui Ovidiu, devenite izvor tematic al creațiilor lor. Iată motivul pentru care mă vizitează ideea că nu doar istoria sacră îl interesează pe artistul manierist, ci, înainte de toate, ideea de transformare. Pentru artistul manierist, Metamorfozele lui Ovidiu erau în măsură a împlini un dublu rol, pe acela de izvor tematic, la care se adaugă și acela de „manual”. Parcurgând paginile Metamorfozelor, artistului manierist îi era dat să afle în ce mod transformarea poate fi coborâtă din sfera cuvântului în planul vizibilului. Aceasta dacă admitem justețea adagiului Ut pictura poesis.
Aidoma artistului manierist, Cătălin Bălescu se lasă și el fascinat de realitatea transformării. Tablourile sale se identifică unor adevărate „spații ale metamorfozei”, iar aspectul lor magmatic nu vine decât să întărească o atare părere critică, ori mai degrabă certitudine, aureolată de însemnele fermității. Actuala expoziție de la MNAC ne dovedește că între manierismul istoric și cel contemporan, postmodern, un spațiu al amenității dobândește, se pare, o definitivă consacrare. Tablourile pe care Cătălin Bălescu le supune atenției noastre își trag frumusețea și seva, dar și legitimitatea spirituală din manierismul istoric, de care sunt legate prin nenumărate și invizibile fire, toate ținute laolaltă în mâinile pricepute, de orchestrator, ale pictorului. Efortul consecvent cu care Cătălin Bălescu urmărește direcțiile stilistice – și nu numai! – ale manierismului istoric, vrând parcă să-l reconstituie, mi-a îndreptat cândva gândul către scrierea lui Jorge Luis Borges, cea așezată sub titlul Pierre Menard, autorul lui Quijote. Personajul lui Borges și-a propus să rescrie Don Quijote de La Mancha, romanul lui Cervantes, nu copiind pur și simplu textul cervantesc, cuvânt cu cuvânt, altfel spus, plagiindu-și autorul preferat, ci, potrivind cuvintele în cursul unor încercări de natură permutațională, el spera să ajungă să restituie aidoma vestita scriere cervantescă. În încheierea parabolei sale, Borges afirmă că năzuința lui Pierre Menard nu se împărtășea cu totul din categoria imposibilului, de vreme ce pentru a ajunge să o aducă în planul realului ar fi fost de ajuns să fie nemuritor. În încercarea sa de a reconstrui manierismul istoric în spațiul contemporan – spre deosebire de Menard –, Cătălin Bălescu instituie ceea ce aș numi „strategii ale sacrificiului”. Pictorul își așază la temelia efortului său reconstructiv talentul și inteligența, ba, mai mult, propria-i ființă. Privind tablourile și desenele prezente pe simezele de la MNAC, descoperi șiruri, adevărate ghirlande de putti, ce șiroiesc prin spațiul magmatic, spectral. Sunt aceiași și totuși alți putti decât cei care se strecoară printre lunetele năpădite de verdeață din pergola de la Castelul Fontanellato. Și, mutatis mutandis, tot așa se întâmplă cu Diana și cu Acteon. Deși Cătălin Bălescu nu și-a propus să îi picteze, e totuși îngăduit a ne imagina că ființa lor inefabilă s-a strecurat în textura spațiilor fluide ce ne întâmpină de pretutindeni pe simezele de la MNAC. Chiar dacă personajele mitice amintite – dar și altele – s-au sustras privirilor, un posibil vizitator cultivat al expoziției, apt să treacă în cursul unei conversații lejere – cum zice poetul – „de la Platon la Simonetta”, va fi tentat să le caute și cu siguranță că va ști să le și găsească ori cel puțin să le perceapă în mod indistinct, așadar în chip tainic, prezența. Trebuie totuși adăugat că mesajul lui Cătălin Bălescu se îndreaptă și către vizitatorul obișnuit. Construite prin mijlocirea științei, dar și a virtuozității penelului, spațiile magmatic-spectrale din tablourile sale se identifică unor plase inefabile menite a reține substanța mitică prezentă în operele manierismului istoric. Cu trecerea timpului, amintita substanță s-a opacizat ori a devenit evanescentă. Străbătând epocile și poposind în contemporaneitate, portanța mitică a creațiilor manierismului istoric a ajuns să se sustragă percepției și sensibilității „omului recent”. Tot ce mai subzistă în spiritul său e ideea transformării continue, a metamorfozei în care se lasă antrenat. Așezându-l în miezul unei atare transformări proteice, Cătălin Bălescu îl îndeamnă să recunoască vechile structuri mitice, ori cel puțin să le perceapă ecoul, să și le însușească în felul său și, participând la energiile lor, să devină beneficiar al puterii lor de răscumpărare. Poate fi acesta un posibil scenariu inițiatic pe care, mai în glumă, mai în serios, Cătălin Bălescu ni-l propune. În paranteză fie spus, tot așa procedase și Parmigianino în frescele de la Castelul Fontanellato. Nu demult, acestea au primit o interesantă și – aș adăuga – solidă interpretare alchimică. Dacă ipoteza pe care tocmai am înfățișat-o e justă, vizitatorului expoziției de la MNAC îi este mijlocit darul cel mai prețios pe care pictorul contemporan îl poate face semenilor săi. Fără a-i sili în vreun mod, artistul le îngăduie să vagabondeze prin spațiile spectrale pe care pictura sa le generează. În felul lui discret, îi încurajează să se împărtășească – fie și indirect ori infinitezimal – din prețioasa substanță mitică reținută de structurile spațiale ale tablourilor sale, rod, așadar, al unei moderne și, desigur, sui-generis „Pescuiri miraculoase”. Întreaga spiritualitate europeană e așezată ca pe o temelie pe o atare substanță mitică. Ceea ce Cătălin Bălescu ne restituie sunt autentice „engrame manieriste”, adică tocmai făgașele pe care cultura manieristă le-a adâncit în propriu-i spirit de artist. Dacă savanții nu se înșală când afirmă că totalitatea engramelor alcătuiesc realitatea căreia îi zicem memorie, vizitatorului de la MNAC îi este îngăduit să participe la însăși „memoria culturii manieriste”, așa cum aceasta se refractă în spiritul unui artist contemporan, pentru a fi apoi împărtășită nouă, tuturor. Citându-l pe Guillaume Apollinaire, aș spune că și de data aceasta ne aflăm pe calea regală, acolo unde „arta e conciliată cu poporul”, celor ezoterice fiindu-le dat să devină – prin voința și sacrificiul asumat al artistului – exoterice.

Cristian-Robert Velescu
București, februarie 2022