CĂTĂLIN BĂLESCU: NEOBAROCUL SAU AMBIVALENŢELE ARTEI ROMÂNEȘTI CONTEMPORANE

VICTOR NEUMANN

 

Creațiile lui Cătălin Bălescu pot fi percepute ca o discontinuitate sau ca o ruptură în continuitate. În cazul lor, descoperim o mitologie a rupturii inițiatice, acea metaforă religioasă (Pierre Bourdieu) ce mă duce cu gândul la o cultură nu doar artistică, ci şi literară, religioasă, la o reflecție filozofică şi pe care autenticul artist o caută de fiecare dată.
Beneficiind de o pregătire în preajma unor mari maeştri ai artei româneşti contemporane, preocupat deopotrivă de istoria artei universale, Cătălin Bălescu se remarcă printr‑o creație artistică ce regândeşte formele şi mai ales simbolistica şi mesajele picturii clasice. Este un artist‑gânditor, unul ce ține seama de marea creație a clasicilor, dar care se exprimă perfect pe sine prin re‑construirea temelor fundamentale ce privesc omul şi cultura lui.

Prin idei şi prin coloristică, tablourile sale trimit la o pictură încărcată de tensiuni telurice şi celeste. Pendularea lui Cătălin Bălescu între tradiție şi actualitate, între apocalipsă şi înălțare este una dintre trăsăturile definitorii ale operei sale. De îndată ce identificăm izvoarele—unele provin din epocile Renaşterii, Barocului şi Clasicismului—vom fi de acord că asocierea cu spiritul creațiilor aparținând acestora poate fi un reper deloc neglijabil în înțelegerea viziunii artistului.

În cazul lui Cătălin Bălescu avem ocazia să identificăm convergențele limbajelor plastice valoroase. În mai toate picturile sale, artistul probează darul de a se proiecta dincolo de timpul şi de locul în care se află. Pare un visător, unul cu ochii deschişi, pentru care pictura este nu doar o aventură profesională, ci şi una intelectuală şi care dincolo de frământări îi procură o deosebită satisfacție.

Expoziția lui Cătălin Bălescu este o selecție din propria creație care se vrea sugestivă pentru orientările artistice ale şcolii de artă bucureştene. Ea probează în ce măsură arta creată în vecinătatea noastră imediată intră în competiție ori se aşază printre creațiile similare din România şi din Europa. Ea reprezintă o ocazie unică în felul ei pentru că oferă şansa confruntării câtorva stiluri, teme, idei şi mesaje. Sunt sigur că expoziția va deschide un dialog amplu şi netrucat între artist şi public, sugerând o viziune asupra tragismului uman, invitând privitorul să‑şi însuşească un cod estetic particular, consonant provocărilor timpului nostru. Artistul caută răspuns propriilor interogații, contradicțiilor şi aspirațiilor sale şi ale societății în care trăieşte.

Tablourile lui reflectă lumea prin mijlocirea compozițiilor realizate într‑un stil ce aduce aminte de clasici. Picturile intitulate compoziție, neoclasic, portret de grup fac parte dintr‑o lungă serie prin care artistul aduce în fața privitorului o reprezentare simbolistă şi expresionistă a lumii, una care s‑a născut din emoțiile provocate de amintiri. Multitudinea de portrete admirabil aşezate şi pictate într‑un singur tablou este impresionantă prin structurile repetitive ce fac parte din limbajul artistului. Pentru a reface traseul interogațiilor de laborator ale lui Cătălin Bălescu vom admite că ceea ce este impresionant la acest artist este modul în care şi‑a însuşit lecția predecesorilor, originalitatea constând în regândirea marilor creații din trecut. E o întoarcere nedisimulată la izvoare, fără a deveni tributare acestora şi rămânând profund personală. În tablourile intitulate neoclasic e vorba de o revenire la sursele ideale, nu fără intenția de a problematiza crizele individuale şi colective pe care le traversează omenirea. Limbajul cromatic vizează alte intenții comparativ cu acelea ale clasicilor. Efectul urmărit este diferit: provocarea dialogului emoțional prin intermediul operei de artă, suscitarea sentimentelor de înțelegere a pluralității lumii în care trăim dintotdeauna. În picturile lui Cătălin Bălescu identific un permanent refuz al formalismului şi al gratuității, respectiv o integrare a simbolurilor ce sugerează comunicarea deschisă.

Ceea ce aduce şi mai aproape de noi această artă este ataşamentul pentru stilul baroc. E un anume stil baroc valorificat în multe tablouri, un stil în care imaginația şi constructele personale sunt însă dominante. Ele oglindesc libertatea de simțire şi gândire a artistului, dar şi atracția pentru o iconografie în care patosul pentru volume, lumini şi umbre este omniprezent. În acelaşi timp, are multe similarități cu reprezentările din bisericile de secol al XVIII‑lea. Decorul din tablourile lui Cătălin Bălescu reflectă un timp al schimbărilor şi al tranziției spre o incertă zi de mâine. Tocmai de aceea, scenele triumfale ale divinității sunt estompate, liniile şi culorile sugerând continua luptă între bine şi rău, dramatismul vieții umane.

Cerul, luna, îngerii din piesele artistului nu au nimic de‑a face cu vechile comenzi oficiale. În schimb, moştenesc ceva din ambianța locaşelor de cult catolice ori ortodoxe din Banat şi Transilvania, regiuni în care arta şi arhitectura bisericească s‑au aflat sub influența barocului vienez. Picturile sunt originale, conservă şi înnoiesc regulile compoziției şi se sustrag unei evaluări grăbite şi superficiale. Limbajul stilistic reflectă metamorfozele ce au avut loc atunci când s‑a trecut de la baroc la neoclasic. M‑am întrebat de unde vine atracția pentru baroc şi neoclasic în cazul picturii lui Cătălin Bălescu. Prin calitatea reprezentărilor şi prin valorile tactile sugerate, creațiile arată că limbajele artistului sunt profund europene, în vreme ce mesajele ambivalente sunt identificabile în amalgamul de lumini şi forme. Tot astfel mi‑am explicat permanenta căutare, multitudinea exercițiilor şi experimentelor, rezultatele spectaculoase şi originale ale artei româneşti.

Creațiile lui Cătălin Bălescu pot fi percepute ca o discontinuitate sau ca o ruptură în continuitate. În cazul lor, descoperim o mitologie a rupturii inițiatice, acea metaforă religioasă (Pierre Bourdieu) ce mă duce cu gândul la o cultură nu doar artistică, ci şi literară, religioasă, la o reflecție filozofică şi pe care autenticul artist o caută de fiecare dată. Plasticienii au avut dintotdeauna înclinația de a revoluționa formele, de a uni contrariile, de a miza pe nonconvențional. Căutarea de sine, alternativele tematice şi ideatice, sugestiile maeştrilor—metamorfozate şi actualizate—definesc pictura lui Cătălin Bălescu. În recuperarea unor motive şi stiluri din trecutul artelor descopăr mesajele ce proiectează viitorul. Parcă nimic nu se aşază în orizontul aşteptării. Tablourile artistului sunt simptomatice pentru tendințele unui ev al tranziției. Ele aduc în prim-plan imagini în care se regăsesc ordinea clasică a lucrurilor şi a oamenilor, dar şi destrămarea lor contemporană, întoarcerea la visul de odinioară, dar şi dinamica gravității prezentului. De aici şi tema reprezentării într‑un stil declarat neoclasic, unul ce revine constant în preocupările artistului.

Fie că e vorba de propria‑i creație ori de aceea a altora, fie de pedagogia şi managementul artelor, Cătălin Bălescu ni se dezvăluie drept o personalitate complexă şi incontestabilă a artei şi a vieții artistice din România contemporană . Nu este o întâmplare că a fost invitat cu expoziții personale sau de grup la galeriile Simeza, Apollo, Artis, Căminul Artei, Sala Dalles, Centrul Artelor Vizuale din Bucureşti, la Institutul Cultural Român din Viena, Budapesta şi Veneția, la bienale şi festivaluri de arte organizate la Bruxelles, Copenhaga, Darmstadt şi Toronto. De asemenea, tablourile sale au fost expuse la Muzeul de Artă Cluj‑Napoca şi, iată, acum, la Muzeul de Artă Timişoara.