CUM PUTEM SCĂPA UN PUTTO DE TENTAȚIA DE A FI COOL SAU SCURTĂ PLEODOARIE PENTRU DREPTUL LA IMAGINE ÎN ISTORIOGRAFIA PERSONAJELOR

MIHAELA VELEA

Prima senzație pe care o creează lucrările lui Cătălin Bălescu e aceea de déjà-vu. Este genul de pictură care copleșește prin familiaritate și surprinde totodată prin doza de mister și incontrolabil. Dincolo de efectul instantaneu, ceea ce frapează cu adevărat în acest demers este dinamica procesului mental prin care privitorul interiorizează și asimilează un model de pictură emblematică. Ea presupune fuziunea cu un pedigree cultural care, odată instalat, provoacă și forțează anumite bariere de gândire. Aceasta este miza: Cătălin Bălescu impune o construcție vizuală de influență Seicento care, adusă în contemporaneitate, pare că atentează la teritoriul distinct al artei zilelor noastre.

Este interesant de observat cum epoca în care s-a format artistul – respectiv anii ’80 – coincide cu perioada în care s-a constituit însuși conceptul de artă contemporană. În mod evident ne referim la arta contemporană ca la un curent în sine, așa cum teoretizează și criticul de artă Catherine Millet; aceasta înglobează toate manifestările și tendințele de actualizare a domeniului, conform unor noi paradigme de gândire, reprezentative pentru omul contemporan. Aici putem lua în discuție pertinența unui anumit model, numit generic mainstream care, de îndată ce s-a coagulat, funcționează ca un catalizator. Acea direcție promovată, practicată în mod sistematic de o bună parte a unei generații de artiști, are desigur forța de a percuta, cu riscul de a fi percepută, prin autopastișare, ca un produs de masă, ce nu se poate sustrage uniformizării. Într-un spațiu contemporan în care arta simte nevoia să își inoculeze tensiunea timpurilor prezente, invadând mediul cu agresivitatea și stridența reclamelor comerciale, Cătălin Bălescu are propria direcție și tenacitatea de a se situa controcorrente. Am folosit în mod special acest termen preluat din italiană, pentru a marca apropierea sau, mai bine zis, contaminarea cu un model cultural care l-a influențat în mod decisiv pe artist.

Se poate observa că una din tendințele frecventate în arta contemporană este aceea de a ocupa o poziție divergentă în raport cu istoria artei, tocmai în ideea de a o „cuceri”. Ori Cătălin Bălescu face exact contrariul, pentru el arta secolelor trecute devenind realmente o sursă cu un extraordinar potențial. Interesul pentru reanalizarea anumitor tipologii de notorietate este evident în lucrările sale încă înainte de anul 2000. O serie de lucrări din acea perioadă sunt definite deja ca Studii pentru manierism și constituie debutul în această cercetare, pe care artistul o dezvoltă și în prezent. Este un punct de pornire care evoluează în construcții din ce în ce mai elaborate, amintind de retorica barocului, și se individualizează prin modul subtil de a calibra „citatul” cultural, din perspectiva unei ideologii contemporane. Această reevaluare, din afara fenomenului, este incitantă pentru Cătălin Bălescu, nu în sensul în care vizează strict un manierism al manierismului, ci devine un mod de a-i reconsidera resursele. Lucrările lui devin ample compoziții ce amintesc, deși nu își propun o realizare perfect à la manière, de spectaculoasele fresce în genul trompe l’oeil. Este un mod de „manipulare” vizuală care evită să preia toate exigențele iluzionismul baroc și conduce, nu neapărat într-un timp prezent, ci mai degrabă într-un prezent continuu al istoriei gândirii. Eterna degringoladă a creării lumilor, sau grandioase desfășurări de scene, ce nu se feresc să abordeze o recuzită de personaje care au făcut o prodigioasă carieră în istoria artei, transformă opera lui Cătălin Bălescu într-o oglindă a tuturor timpurilor. Aș specula că acesta poate fi un efect al oglinzii convexe care, evident, nu lipsește din instrumentarul artistului. Este o provocare, un mod de a testa ceea ce putem numi „uzura” modelelor sau, din contră, de a evoca un anumit drept la imagine al acestora. Invocarea acestui drept la imagine nu trebuie privită ca fiind recalcitrantă sau contradictorie în raport cu demersurile unor artiști emergenți precum Chris Ofili ( The Holy Virgin Mary/1996) sau Maurizio Cattelan ( La Nona Ora/1999). Observăm la Cătălin Bălescu nevoia de a păstra o anumită prestanță ce ține de statutul personajului, care se face remarcabil, nu doar prin caracterul iconic, ci mai ales prin semnificațiile pe care acesta le-a perpetuat în timp. De aceea eroii săi înfruntă abisul și vor să renască, contorsionându-se sub întreaga lor încărcătură istorică. Intrați în repertoriul subiectelor recurente, Putti nu caută, în nici un chip, să se lepede de aura care i-a consacrat păstrându-și intactă capacitatea de a deveni virali– în accepțiunea contemporană a termenului. Acesta poate fi argumentul pentru care tot ceea ce este semnificativ în opera lui Cătălin Bălescu ține de o anumită rigoare de tip academic, ce nu are nici un motiv să se integreze facil în fenomenul de globalizare a artei.