INEFABIL ȘI AUSTER, PREFAȚĂ LA DISOLUȚIA ÎN ABSOLUT INEFABIL ȘI AUSTER, PREFAȚĂ LA DISOLUȚIA ÎN ABSOLUT DIRECTOR EMILIAN ȘTEFÂRȚĂ Cătălin Bălescu prezintă pe simezele Muzeului de Artă Craiova, într-o ambianță arhitecturală de excepție, un discurs plastic distinct. El dă proba unui alt tip de expresivitate plastică, renunțând la reluările obsesiv secvențiale din perioada sa anterioară, la tentația cumulului de suite, la reașezarea repetitivă, la perpetuele sale recontextualizări și reiterări ale semnificației unui subiect. El renunță la discursul silabisit, la determinarea de a ordona și reordona un număr finit de termeni, în speranța găsirii unei frazări inedite, care să-l apropie semantic de subiect. Cătălin Bălescu creează, de această dată, agregări de universuri paralele, grație lui primim estompate frânturi dintr-o lume serafică, desfășurată imponderabil într-o stare de reverie asumată, ancorată în certitudinea unui tip de împlinire supremă. Suntem parcă martorii unei învăluiri cosmice în mucusul digerant ce precede o absorbție mult așteptată și dorită, populată de creaturi cantonate într-o atitudine de abandon împlinit, ce par a se afla în anticamera ce precede topirea fără recurs în Absolut. Racursiurile, perspectiva plonjantă, straturile de lumină suprapuse, realizate într-o excelentă tehnică sfumato, ne fac cunoștiință cu personaje cu alura angelică, învăluite ezitant într-un halou general, unificator. Ele plutesc inefabil, definite incomplet, într-un spațiu dens populat, spațiu guvernat de propria sa paradigmă fantastică, parte a unui univers discret, sumar conturat și greu perceptibil. Toate acestea fac trimitere la pictura de factura barocă ori la Renașterea târzie. Apelul la elemente sinonime, limbajului baroc este, cred, nu atât căutat pentru o repunere în pagină de tip manierist, cât mai ales ca o soluție de limbaj pentru descrierea unei gratificante stări a lipsei de scop, când nu ai nevoie de certitudini, de perspective, aflându-te abandonat și împlinit într-un tip special de supraviețuire cosmică. Personajele sale, multe dintre ele cu alură ingenuă, ocupă un spațiu ireal, continuând să existe nedefinit, așteptând cu speranță contopirea în universul cunoașterii și al adevărului absolut. Observam cum creaturi serafice, aflate într-un tărâm distinct, ne țin, parcă condescendent, sub o vagă observație. De undeva, de foarte departe, simțim că suntem examinați, neutru, suveran, distant și rece. Lucrările sale, oricât de elaborate, de profunde în discurs, de minuțios construite ar fi, păstrează aerul ezitant de eboșă, de nerostit, lasă loc dubiului. Cătălin Balescu este un artist ce încurajeaza subtextul, cu fiecare pânză el amplifică inefabilul, certifică metafora, adâncește parabola. La Cătălin Bălescu, desenul este elementul nodal. El subordonează constant și decisiv culoarea, pe aceasta o găsim întotdeauna așezată decantat și auster, chiar și tonurile luminoase beneficiind de un tip de greutate ce le conferă un aer solemn, sacerdotal. Pânzele sale sunt o permanentă invitație la exercițiul imaginației. Privitorul, lipsit de atributul reveriei, va avea mari dificultăți în a recepta noianul de șoapte, multitudinea de umbre, adierea abia vizibilă a unor prezențe ce se pregătesc să intre în cadru, ori doar ce l-au părăsit. Descrierea personajelor se face cu păstrarea unei marje de autoimpusă discreție, autorul nu își strivește personajele prin descriere detaliată, nu își epuizează subiecții disecându-i până la ultimul țesut, el le respectă, parcă dintr-un preaplin de decență, propriul spațiu de „respirație” autonomă, pentru că artistul nu descrie atât personaje, cât mai ales fantasme, umbre, siluete, plăsmuiri. Resursa de imaginație a privitorului este un dat necesar pentru a intra în lumea ce se deschide din pânzele lui Cătălin Bălescu, pentru că nu întâlnim prea des un artist care să spună atât de mult, temperându-și permanent tentația de a spune tot, un artist la care poezia pânzelor se săvârșește din ceea ce nu a rostit, din ce doar a sugerat, a îngânat, a dorit și, până la urmă, poate doar a visat.